Poveștile bunicilor noștri sunt suficiente pentru a ne da seama cât de greu a fost în timpurile lor, dar oare conștientizăm proporțiile greului? Fiecăruia îi este cel mai greu atunci când el trece prin perioade dificile, însă o meditație asupra dificultăților prin care au trecut bunicii sau părinții noștri ne-ar putea ajuta să abordăm lipsurile de astăzi cu mai multă înțelegere, seriozitate și solidaritate.
Un exercițiu de imaginație – după un război devastator, suntem răpuși de 3 boli contagioase și, de cele mai multe ori, fatale, suntem obligați să dăm din mâncarea noastră la stat, iar dacă refuzăm ni se confiscă totul, seceta a lipsit țara de roadă, copiii ne mor de foame, căci nu avem ce le da mâncare, la cantinele sociale se fură mâncarea și se amestecă cu nisip, în fiecare zi mor peste 400 de oameni de foame.
După război, situaţia epidemiologică era deosebit de complicată din cauza distrugerilor, lipsurilor şi situaţiei sanitare precare. Câteva boli contagioase erau atestate: tifosul, tuberculoza şi malaria. Conform datelor oficiale, imediat după război, circa 1/5 din populaţie suferea de scabie, 3% din populaţie, sau 70.000 de tuberculoză în formă deschisă, iar câteva zeci de mii erau infectaţi de malarie. În martie 1945 tifosul exantematic a luat proporţii epidemice, fiind constataţi 17.000 de bolnavi. Doar în spitalul de la Bardar, într-o săptămână din februarie 1945 au decedat 12 bolnavi. Autorităţile încercau să ascundă sau să diminueze proporţiile epidemiei.
Seceta 1944-1945. Iarna 1945-‘46 a fost fără zăpadă, ca şi iarna 2019-2020, ceea ce a compromis roada, deoarece vânturile puternice au distrus seminţele de la suprafaţă. În unele raioane s-au pierdut peste 90% din roadă. Vara era extrem de secetoasă, temperaturile ajungând până la 45-50C, iar la suprafaţa solului până la 65C. Precipitaţiile nu au depăşit 70% din media anuală în zona centrală, 80% la nord, iar la Sud uneori nu depăşeau nici 40%. În anul 1946 recolta globală pe RSSM constituia 365 mii tone de grâu, mai mică de 2,5 ori faţă de anul secetos 1945 şi de 5 ori mai mică faţă de anul 1940. A fost lovit şi sectorul zootehnic. În 1946 şeptelul a scăzut catastrofal faţă de anii precedenţi (35,1% bovine; 34,2% ovine; 43,8% cai şi 80,1% porcine). Dar cu toate acestea, impozitele au crescut cu 48,6% faţă de anul precedent. Autorităţile au introdus sistemul de cote obligatorii, când ţăranii erau obligaţi să dea o parte din roadă autorităţilor în funcţie de mărimea gospodăriei. Confiscările de “surplusuri” au adâncit proporţiile catastrofei, deoarece a fost desfiinţat sistemul tradiţional de combatere a foamei – “groapa” – când ţăranii contribuiau la un fond de rezervă de cereale, utilizat în asemenea cazuri. În caz de neplată a impozitelor, restanţierii riscau sechestrări sau chiar confiscări de averi. Între anii 1949-1951 a fost sechestrată averea a 79.448 restanţieri, iar averea a 2.536 de ţărani – confiscată.
Foamea a lovit crunt în populaţia republicii. Măsurile de ajutor din partea autorităţilor pentru nevoiaşi conform hotărârii din august 1946 (ajutor alimentar) n-a îmbunătăţit prea mult starea populaţiei. În luna noiembrie, numărul bolnavilor de distrofie a atins cifra de 30 mii, iar în luna decembrie, numărul celor decedaţi în urma distrofiei era peste patru mii. La începutul lunii ianuarie 1947, în judeţele Cahul şi Bender, 80% din populaţie avea nevoie de ajutor alimentar; în judeţele Orhei şi Chişinău – 70%, Soroca şi Bălţi – 43%. Era practic imposibil să cumperi o bucată de pâine, mai ales că autorităţile au interzis comerţul de pâine, pentru a îndeplini planul de livrări la stat. La magazine pâinea se aducea extrem de rar, cozile erau imense. În raioanele din centrul şi sudul Moldovei încep să fie înregistrate cazuri de canibalism şi de utilizare a cadavrelor ca hrană pentru supravieţuitori. Documentele atestă cazuri când părinţii îşi mâncau copiii, iar copiii îşi mâncau părinţii, mai ales pe bătrâni. Se canibalizau frate pe soră şi soră pe frate. Documentele oficiale arată că doar în intervalul de la 1 ianuarie-15 februarie 1947 au fost atestate 39 cazuri de canibalism.
A crescut criminalitatea. La 28 februarie 1947 Secretarul Comitetului judeţean Bălţi al PC, M. V. Goloşchinov, scria la Chişinău că în judeţ sunt înregistrate cazuri de canibalism. „Crimele sunt comise completamente conştient… Mulţi delicvenţi îşi motivează delictele săvârşite prin faptul că pentru crime oamenii sunt închişi în închisori, unde li se dă pâine şi hrană şi ei nu mor de foame. De aceea e mai bine să comiţi o crimă şi să nimereşti în puşcărie, şi să-ţi păstrezi viaţa, decât să mori de foame”.
Ca să facă faţă situaţiei de criză, la 29 decembrie 1946 guvernul de la Moscova (Consiliul de Miniştri al URSS) adoptă hotărârea „Cu privire la acordarea de ajutor suplimentar colhozurilor, sovhozurilor şi gospodăriilor ţărăneşti din RSS Moldovenească în legătură cu recolta slabă din anul 1946.” În conformitate cu această hotărâre, Moldovei i s-au furnizat 1,5 mln. puduri de cereale (1 pud – 16 kg), care trebuiau să fie distribuite în lunile ianuarie-mai 1947 în cote egale cu câte 300 mii puduri lunar. Până la 10 ianuarie 1947 se prevedea a se deschide 500 cantine subvenţionate de stat, pentru deservirea, o dată pe zi, a 100 mii oameni. Se mai prevedea să se furnizeze cantinelor 500 tone carne-peşte, 370 tone crupe, 130 tone zahăr şi 65 tone grăsimi. Autorităţile locale erau obligate să deschidă aceste cantine, iar finanţarea să se facă din bugetele locale.
Pentru a evita abuzurile de distribuire a ajutorului alimentar din toamna lui 1946 (mereu se găsesc corupţi ca să fure şi în situaţii tragice), în teritoriu au fost trimişi activişti de partid să supravegheze distribuirea echitabilă a ajutoarelor venite. Dar abuzurile nu s-au oprit: pe ici colo, personalul cantinelor fura din produse, reducea raţiile, înşela la cântar, amesteca produsele alimentare cu diferite surogate etc. La 7 martie 1947 Comitetul raional de partid Comrat, în una din hotărârile sale, constata: „Deşi Sovietul sătesc Dizghinje primeşte ajutor alimentar, numărul bolnavilor de distrofie nu se reduce. Produsele destinate bolnavilor se fură de către bucătari, felceri, şefi de depozite şi alte persoane strecurate la centrele de alimentare…” Şeful cantinei din s. Mărăndeni, r. Bălţi, pe lângă faptul că-i înşela la cântar pe cei ce se alimentau la cantine, le dădea pâine cu tescovină, ciocleji şi alte impurităţi, iar în unele localităţi au fost înregistrate numeroase cazuri când înfometaţilor li se dădea pâine cu nisip. O practică destul de răspândită era excluderea din liste a persoanelor aprobate de comitetele executive raionale să se alimenteze la cantine şi înlocuirea lor cu altele din rândul familiilor activiştilor săteşti ori a rudelor acestora.
Au urmat acţiuni urgente întru combaterea urmărilor secetei şi foametei. La 27 februarie guvernul central, suplimentar împrumutului acordat în august şi decembrie 1946, mai furnizează republicii 6000 tone cereale. S-a hotărât a se deschide cantine pentru încă 100 mii oameni, case de copii pentru 10 mii locuri şi a se dubla numărul locurilor din spital pentru bolnavii de distrofie, pentru ca numărul celor care beneficiază de tratament să atingă cifra de 40 mii. Pentru asigurarea lor cu hrană s-au furnizat 3000 tone făină, 340 tone zahăr, 890 tone de crupe şi 1000 tone cartofi. Pentru cheltuielile legate de ajutorul acordat distroficilor republica a primit şi 30 mil. ruble. La 1 aprilie 1947, conform datelor oficiale, la cantine au fost hrănite 181.075 de persoane.
În istoriografie se discută despre proporţiile foametei. Conform datelor oficiale, numărul „distroficilor” aşa cum erau numiţi în documentele oficiale cei care au suferit de subnutriţie, în lunile februarie-martie 1947, oscilează între 201.807 şi 240.537. La 1 iulie 1947 cifra scade la 91.287. Dar cifra reală nu este cunoscută, deoarece autorităţile erau interesate să ascundă proporţiile catastrofe. Doar între decembrie 1946 şi august 1947, conform datelor oficiale, au murit de foame circa 115.000 persoane, ceea ce constituie o medie de 12.777 pe lună sau cca. 425 morţi pe fiecare zi.
